Istoria Notariatului in Romania

Actul politic de excepţională importanţă al Marii Uniri, realizată în 1918, a declanşat un proces de unificare reală, în primul rând în plan instituţional, care s-a prelungit, în unele cazuri, până în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial. O legislaţie cu valabilitate pe întregul teritoriu românesc s-a vădit anevoie de aplicat, pe de o parte din cauza cutumelor multiseculare, pe de alta din pricina actelor cu caracter atât de diferit redactate în Vcchiul Regat, Transilvania şi Banat sau Basarabia - fiecare din aceste entităţi suferind din punct de vedere juridic influenţa franceză, maghiară şi respectiv rusească.

„Revista notarilor publici" din Oradea dezbătea, la 1929, această situaţie contradictorie: într-o ţară unită, instituţia notarială funcţiona diferit. In Transilvania, o primă încercare în acest sens s-a lovit de împotrivirea bisericii catolice care, prin „locurile autentice" (loca credibilia), facea acest

oficiu încă din secolul al 12-lea. Capitlurile ce funcţionau în mai multe mănăstiri din provincie - despre care am mai discutat în această rubrică - păstrau acte publice, testamente, citaţii, execuţii judecătoreşti şi eliberau copii autentice. Noua instituţie micşora veniturile bisericii, de aici opoziţia ei categorică. Dar în 1874 factorul laic s-a impus: ţara a fost împărţită în circumscripţii, notarilor li s-au asigurat venituri îndestulătoare, cei mai buni au fost selectaţi pentru dezbaterea succesiunilor, redactarea actelor de partaj, fapt ce le-a permis să structureze atât dreptul succesoral, cât şi pe cel convenţional. Au folosit în acest sens pe larg dispoziţiile legale şi jurisprudenţa, ajungând la o formă sui generis de drept cutumiar specializat. S-au călăuzit astfel după principiul că la redactarea unui contract trebuie să cunoşti natura economică a raporturilor între părţi şi - fapt de căpetenie - să prevezi conflictele. Cu alte cuvinte, justiţia cautelară (preventivă) însemna precumpănitor apărarea drepturilor cetăţenilor.

In timp ce, potrivit Codului civil francez din 1803, preluat în Vechiul Regat, se recunoştea puterea de probaţiune şi caracterul executor al actelor făcute de notarul public, în Transilvania şi Banat, unde influenţa germană fusese hotărâtoare, situaţia era confuză şi genera numeroase procese. Aceasta pentru că protecţia preventivă era redusă, fiind vorba doar de contractele între soţi, logodnici sau de procuri generale sau speciale. Mai mult, se admitea contraprobaţiunea.

Apoi, din raţiuni politice, de supraveghere a populaţiei româneşti majoritare, autorităţile maghiare au permis ca notarii comunali să redacteze acte cu caracter juridic. Din lipsă de cadre calificate şi socotind că astfel tranziţia va fi mai lesnicioasă, legea românească din 1925 a preluat - însă numai pentru Transilvania şi Banat - această prevedere. Doar că intabulările şi testamentele, din lipsa cunoştinţelor juridice temeinice ale acestor notari comunali, ajunseseră să fie invalidate în proporţie de 90%.

în Vechiul Regat, protecţia preventivă a rămas deficitară, legalizarea actelor operându-se prin tribunale şi judecătorii. Prin legea înfiinţării corpului de avocaţi, actele autentice puteau fi redactate de avocaţi (în localităţile unde nu funcţionau notari publici). Aceştia însă, prin natura profesiei, apărau interesele unui client, fară să atragă atenţia celeilalte părţi asupra caracterului eventual oneros al unor clauze contractuale. Pentru obiectivitate, autentificarea trebuia să rămână, aşa dar, în sarcina unui organ neutru, separat de magistratură ori barou, în speţă a notarilor publici. Sistemul cărţilor funduare existent în Transilvania şi Banat, privit cu admiraţie de notarii de dincoace de munţi, ajunsese, după convingerea notarilor de la Oradea, în perioada postbelică, „în aer", în România Mare, în virtutea inerţiei, taxa pentru „fondul cărţilor funduare" a continuat să fie percepută!

Consiliul Dirigent, autoritatea temporară de conducere a Transilvaniei după Unire, i-a păstrat pe judecători şi pe notarii publici (aceştia din urmă erau în număr de 9o, din care trei români) dar le-a suspendat inamovibilitatea. Acum, „pentru liniştea publică", puteau fi disponibilizaţi sau suprimaţi din oficiu, fără să li se ceară consimţământul ca odinioară. în 1920, comisia regională de unificare de la Cluj a stabilit că notarii publici numiţi de autorităţile maghiare trebuia să depună jurământ în faţa celor româneşti, să-şi schimbe sigiliile şi să întrebuinţeze limba română. Teoretic, postul de notar public se ocupa prin concurs, cu avizul Camerei notariale (din cele patru create în Transilvania, la Cluj, Oradea, Timişoara şi Târgu Mureş). Numai că numirea o făcea ministrul Justiţiei, care „aprecia meritele candidatului". Acesta îngăduia promovarea clientelei politice. Să observăm totuşi că, la semnalările Camerelor notariale din Transilvania, în 1929 au fost înlăturaţi 78 de notari reuşiţi prin asemenea concursuri (români şi unguri deopotrivă).

In Transilvania, majoritatea notarilor proveneau din foşti avocaţi, cu o numeroasă clientelă altădată; acum aceştia se vedeau pe drumuri. Aproape un deceniu, autorităţile de la Bucureşti au ezitat: prevederile legii maghiare din 1874 n-au fost abogate; în răstimpul 1918-1923, s-au făcut numiri de notari, deşi nu exitau Camere notariale - iată două contradicţii majore în legătură cu legitimitatea noii creaţii instituţionale. în 1923 şi 1924 s-au organizat la Bucureşti congrese în vederea unificării şi tot în 1924 s-a prezentat un anteproiect privitor la înfiinţarea corpului notarilor, urmat de o lege referitoare la extinderea în Basarabia a unor dispoziţii în materie, în vigoare în restul ţării. în sfârşit, în 1929, a fost înaintat proiectul de organizare a corpului notarilor publici. Era vorba de funcţionari publici nesalarizaţi, domiciliind în localitatea unde lucrau. Actele redactate de ei erau executorii. Trebuia să fie cetăţeni români, să fi făcut stagiul militar şi să nu fi suferit pedepse infamante. Legea nu specifica accesul femeilor la această profesie. Pentru a deveni notar independent, postulantul trebuia să facă un stagiu de trei ani într-un birou notarial. Nu putea fi în acelaşi timp avocat, negustor, industriaş, militar activ, funcţionar retribuit de stat. Numirea individuală se facea prin decret regal, la propunerea ministrului de Justiţie. Vacantarea posturilor se anunţa prin „Monitorul oficial". La ocupare, notarul avea două sigilii, depunea o garanţie (în 60 de zile de la numire) care se păstra la administraţia financiară şi se restituia la şase luni de la încetarea calităţii de notar.

Restructurarea cea mai drastică s-a produs, după Marea Unire, în materie de succesiuni de pildă, prin introducerea legii timbrului. Potrivit acesteia, moştenitorii trebuia să facă dovada că au plătit impozitele şi dobândeau un termen de plată (fiecare plătindu-şi partea). Dacă delimitarea nu fusese făcută, succesiunile rămâneau în suspensie încât, în 1929, doar 10% din ele fuseseră transcrise în cartea funduară.

Ce consecinţe a avut această înregistrare redusă a mişcării proprietăţii? Pe teren, tot mai multe cazuri păreau fără ieşire: proprietari analfabeţi, proprietăţi divizate, dovezi anevoie de obţinut că figurează în cartca funduară (număr de protocol, topografia suprafeţei), litigii între moştenitori (unii întemeiaţi pe testamente, alţii pe dispoziţiile legale), partaje cu renunţări sau compensaţii, coeredele care şi-a primit partea încă pe când testatorul trăia (prin zestre sau donaţie). Constatarea succesiunii revenea funcţionarului fiscal. Dar lipsa de pregătire, dezinteresul au dus la constatări din oficiu şi stabilirea cotei pentru fiecare moştenitor aşişderi. Când au apărut divergenţele, funcţionarii nepricepuţi au lăsat moştenirile să treneze cu anii (de pildă, proprietarul era mort de 4o de ani, succesiunea nu fusese deschisă şi statul era astfel grav prejudiciat prin neîncasarea impozitului respectiv). în plus, la sate, unde moştenitorii aveau deja averea în mână, nu s-au grăbit să deschidă succesiunea şi să înscrie noua situaţie a proprietăţii în cartea funduară ca să evite plata impozitelor. Dosarele de succesiune zăceau astfel prin judecătorii cu anii şi numai la Braşov, de exemplu, se estima că în 1929 erau restanţe de zece milioane de lei. Apoi creditorii nu-şi puteau recupera ori valida creanţele, impozitul nefiind achitat nu se transcria în cartea funciară şi, prin urmare, imobilele nu puteau fi urmărite.

O armonizare a practicilor din Vechiul Regat cu cele din Transilvania şi Banat era anevoioasă, dar inevitabilă. Notarii care colaborau la revista orădeană faceau următoarele recomandări: să se inventarieze din oficiu toate succesiunile; după decesul cuiva, notarul public să purceadă la conscrierea averii şi citarea moştenitorilor, apoi aceasta să fie trimisă administraţiei financiare (aşa fiscul era asigurat). Să se introducă şi în Vechiul Regat cadastrul, pentru evaluare corectă. Certificatele de moştenitor eliberate de notarii comunali să se desfiinţeze deoarece erau formale, declarându-se, de obicei, o valoare mai mică a bunurilor.

Concluzia era una singură şi ulterior şi-a dovedit din plin îndreptăţirea: lăsarea în exclusivitate pe seama notarilor publici profesionişti a încheierii tuturor actelor referitoare la proprietate.